D.C. și E.I. vă invită să comentați și să vă alăturați astfel celor care cuvântă nu fără folos!
Cristos a inviat!
O zi, un document, o documentare destul de serioasa, si... un nume!
Mi s-a parut interesant ce am citit, atat de interesant incat multumesc prietenilor, celor care mi-au daruit aceste randuri. (D.C.)
Povestea
neştiută a regelui umorului din România, Ion Pribeagu, evreul care a
inventat-o pe „Zaraza“ şi i-a adus faimă lui Constantin Tănase
Ion Pribeagu, caricatura din 1945
Isac
Lazarovici, botoşăneanul ascuns în spatele pseudonimului Ion Pribeagu,
este considerat de istorici unul dintre cei mai buni umorişti români.
Uitat pe nedrept în subsolurile istoriei, Pribeagu este cel care a dat
viaţă celebrei „Zaraza“, dar şi „muşcătoarelor“ şi îndrăzneţelor librete
umoristice ale lui Constantin Tănase.
În
1931 „Zaraza“, tangoul care va deveni unul dintre cele mai populare
„hituri“ ale muzicii urbane din perioada interbelică, îl face nemuritor
pe Cristian Vasile, tânărul brăilean, supranumit şi astăzi de muzicieni
„ultimul trubadur“.
Tot
în anii ’30, aparent fără nicio legătură cu „Zaraza“, Constantin Tănase
devine un monstru sacru al vodevilului interbelic românesc şi
exponentul unei generaţii, datorită textelor sale umoristice, dar care
ascund realităţi politice şi sociale crunte.
Puţini
ştiu însă că în spatele acestor doi „giganţi“ ai României interbelice
se afla un evreu botoşănean de 1,50 metri, Isac Lazarovici, cunoscut mai
ales sub pseudonimul Ion Pribeagu. Practic, istoricii spun că
Lazarovici sau Pribeagu este, de fapt, umoristul de geniu care a dat
naştere atât nemuritoarei „Zaraza“, probabil o domnişoară de care se
îndrăgostise în adolescenţă la Botoşani, cât şi uluitoarelor texte
umoristice puse în scenă de Constantin Tănase.
„Iubit,
prigonit, aproape ucis pentru că a îndrăznit să glumească, Ion Pribeagu
rămâne un personaj de legendă în istoria scrierilor umoristice
româneşti“, precizează istoricul botoşănean Gheorghe Median.
Inspiraţia pentru ”Zaraza”
La
începutul anilor ’30, Ion Pribeagu era un personaj cunoscut în
cercurile culturale de la Bucureşti. Aşa s-a întâmplat să fie rugat să
scrie versurile unei melodii pentru celebrul trubadur al României
interbelice Cristian Vasile. Este vorba de versurile celebrei sale
melodii „Zaraza“.
Ion Pribeagu a scris versurile pentru melodia ”Zaraza” interpretată de Cristian Vasile (foto)
„Ion
Pribeagu a scris versurile acestei melodii. Putem spune că botoşăneanul
este cel care a creat acest personaj. Zaraza, ca linie melodică, este
de fapt un tango uruguayan, creaţia lui Benjamin Tagle Lara, compus în
1929. Cu alte cuvinte, «Zaraza» pe care o cunoaştem este la nivel de
versuri creaţia lui Pribeagu, iar ca linie melodică a lui Tagle Lara“, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median.
Sursa de inspiraţie a acestor versuri ar fi fost o tânără botoşăneancă
pe care micuţul şi timidul evreu venit din micul târg Suliţa a văzut-o
în adolescenţă, când îşi încerca norocul în Botoşani. Întâlnirea ar fi
avut loc la intrarea în Grădina Publică Vârnav din Botoşani, astăzi
Parcul „Mihai Eminescu“. De altfel, nu a fost greu pentru Pribeagu să
compună o melodie de dragoste, umoristul recunoscând în poeziile sale că
este mereu înamorat. Melodia „Zaraza“ a fost înregistrată în
studiourile Odeon din Berlin în 1931.
Textierul lui Constantin Tănase
În 1939, Ion Pribeagu era deja o legendă vie. Vremurile erau aspre,
însă, pentru evreii din România. Influenţa „Gărzii de Fier“ în România
aproape îi pereclita cariera. Cu toate acestea, istoricii spun că,
pentru Ion Pribeagu, a fost anul în care Constantin Tănase a venit, l-a
invitat la o masă într-o cafenea bucureşteană şi i-a cerut cu multe
rugăminţi să-i devină textier. „Umorul sănătos degajat de poeziile lui
Ion Pribeagu a fost remarcat de celebrul actor de revistă Constantin
Tănase, care i-a solicitat colaborarea în 1939. Pentru acesta, între
anii 1939-1944, înzestratul umorist a scris nenumărate scheciuri, care
au făcut deliciul publicului prezent la spectacolele Companiei de
Revistă «Cărăbuş»“, precizează Median.
Celebrul Constantin Tănase(foto) interpreta scenete scrise de Ion Pribeagu
Au fost anii cei mai grei, marcaţi de dictatura carlistă, de teroarea
şi rebeliunea legionară, şi vremurile crunte ale războiului. Cu toate
acestea Ion Pribeagu a continuat să scrie cu umor. Nu i-a iertat pe
legionari, nici măcar în anii lor de glorie. Nici pe ei, nici pe
comunişti, nici pe Hitler, dar nici pe Carol al II-lea. Fără frică,
Constantin Tănase juca pe textele lui Ion Pribeagu. „Probabil au fost
şi presiuni, în cazul unor texte. Ion Pribeagu nu făcea rabat. Era un
umorist de calitate, care ţinea la libertatea expresiei şi la caracterul
tămăduitor al râsului, mai ales în acea perioadă grea“, adaugă Median.
Istoricii
precizează că Pribeagu a fost ameninţat în diverse rânduri, dar şi-a
asumat toate riscurile şi nu a refuzat să-i ofere scheciurile lui
Constantin Tănase conform contractului. De altfel, conflictul dintre
legionari şi Carol al II-lea pe de o parte, deranjaţi de glume, şi
Tănase, cu Ion Pribeagu, de cealaltă parte, a constituit subiectul
filmului „Actorul şi sălbaticii“. A fost ecranizat în 1975, cu Toma
Caragiu în rolul lui Costică Caratase (Constantin Tănase) şi cu Mircea
Albulescu în cel al textierului evreu Ionel Friedman (Ion Pribeagu). Cu
toate ameninţările, Ion Pribeagu a reuşit să supravieţuiască. Chiar şi
războiului. „A adus zâmbete pe chipul oamenilor şi în anii crunţi ai războiului. Este un lucru mare ăsta“, spune Median.
Cum i-a cerut permisiunea lui Dej să emigreze
Sfârşitul războiului şi noul regim comunist nu au venit ca o izbăvire
pentru Ion Pribeagu. Din contră. Gură slobodă, umorist fără „botniţă“,
botoşăneanul a fost rapid cenzurat şi declarat persona non grata. După
anii de glorie din perioada interbelică, pe Ion Pribeagu îl pândea
sărăcia lucie. După câţiva ani de privaţiuni, Pribeagu s-a decis să
plece în Israel. Avea rude în Tel Aviv. A cerut de mai multe ori actele
de emigrare, dar i-au fost refuzate.
Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a fost amuzat de Ion Pribeagu
În cele din urmă, în 1962, sătul de sărăcie, cenzură şi prigoană, i-a
scris personal lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu s-a putut abţine şi a
trimis un CV, dar şi o rugăminte în rime, în stilul caracteristic.
„Am depus actele toate
Şi bilet de sănătate,
Şi fotografii recente, cazierul cu amprente,
Plus biletul de vaccin
Că n-am fost supus străin,
Note bune la purtare,
Ordinul de concentrare,
Act de naştere-a lui tata,
De la fisc pe cinci ani plata.
Anexez aici chitanţa
Că-s la zi cu Manutanţa,
Am dovada de la «Sacra»
C-am trăit bine cu soacra,
Că n-am bloc, că n-am moşie,
Că n-am stat la puşcărie,
Că n-am fost nici beat, nici mort.
Am şi act de cununie
Şi-mi mai trebuie-o hârtie,
Doar atâta: Paşaport“,
îi scria Pribeagu lui Dej.
Amuzat,
liderul comunist i-a dat actele, iar Ion Pribeagu a plecat pentru
totdeauna din România. Din Israel a continuat să scrie pentru presa de
limbă română. A scos şi un volum, ultimul, „Puncte de foc“, în 1963. Ion
Pribeagu moare la Tel Aviv în anul 1971. ;
„Mic şi-al dracului“, născut într-un târg la fel de mic
Isac Lazarovici s-a născut într-un mic târg botoşănean, numit Suliţa,
la 27 octombrie 1887. Făcea parte dintr-o familie de negustori evrei
săraci, iar copilăria şi adolescenţa i-au fost marcate de lipsuri. La
vremea aceea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, judeţul Botoşani era
înţesat de comunităţi evreieşti. Aproape fiecare târg mai răsărit avea o
comunitate de măcar 50 de suflete.
Când a început să scrie, „era
mic de statură, purta ochelari cu ramă groasă de baga şi, în contrast
cu opera sa, care emana o debordantă veselie, era un om sobru“, spune istoricul Median. Şi cam atât se cunoaşte din biografia de început a lui Isac Lazarovici.
Istoricii subliniază că atât copilăria şi adolescenţa lui Isac
Lazarovici, cât şi pregătirea sa intelectuală sunt învăluite în mister.
Nu se ştie dacă a moştenit de la cineva din familie talentul literar sau
spiritul mucalit. Cert este că în 1910, la 23 de ani, evreul botoşănean
ajunge la Bucureşti, acolo unde încearcă să-şi câştige pâinea scriind
la gazete poezii umoristice, calambururi, anecdote, poante. Absolut
totul era versificat. Primul său pseudonim a fost „Sachi Disperatul“. „Pentru un tânăr evreu dintr-o familie săracă, Bucureştiul era o salvare, o oportunitate“, explică Median.
„Ion Palavră“, „Ion Vraişte“ şi „Vasile Ispravă“
Istoricii susţin că tânărul Lazarovici a reuşit să se impună încă de la
început în tumultuosul Bucureşti antebelic. Nu a trebuit decât să
străbată străzile, să studieze caracterele, să simtă personalităţile şi
năravurile, iar apoi să le aştearnă pe foaie în versuri trecându-le,
bineînţeles, prin filtrul său umoristic. Le dădea gazetelor, în speranţa
că vor fi publicate. Deşi se temea că va fi respins, el, un tânăr evreu
din provincie, Isac Lazarovici a făcut furori cu talentul său.
„S-a
stabilit de tânăr la Bucureşti, unde s-a afirmat prin talentul şi
uşurinţa cu care compunea cronici rimate, gen gustat de publicul cititor
al primelor decenii ale secolului al XX-lea. Trecerea de la acestea la
poezia umoristică şi transformarea sa într-un poet adevărat i se
datoreşte în mare parte lui Cocea (n.r. – Nicolae Cocea), care
i-a remarcat talentul şi i-a dat îndrumările necesare valorificării
superioare a acestuia“, spune Median. Lazarovici avea un stil aparte.
Timidul şi sobrul botoşănean se dezlănţuia în rubricile umoristice ale
ziarelor bucureştene. Specialiştii spun că avea un umor sănătos, cu
bun-simţ, dar în acelaşi timp „muşcător“.
„Cronicile
rimate, inspirate din viaţa cotidiană sau poeziile cu «poante», cu eroi
provenind din toate mediile sociale, români şi evrei, deopotrivă,
satirizând avariţia, prostia, naivitatea, infatuarea, infidelitatea
conjugală, bigotismul, demagogia, lichelismul, şarlatania etc. s-au
bucurat de o enormă popularitate, păstrându-şi, în ciuda trecerii
timpului, capacitatea de a stârni râsul şi buna dispoziţie“, spune
istoricul botoşănean Gheorghe Median. La început, mai precis din 1910
până în 1912, a semnat poezii umoristice, anecdote şi poante cu diferite
pseudonime, cele mai cunoscute fiind „Ion Palavră“, „Ion Vraişte“ şi
„Vasile Ispravă“.
Scria la ziarele vremii, fie la rubrica cu texte umoristice, fie chiar
periodice cu profil umoristic precum „Adevărul literar şi artistic“,
„Caricatura“, „Curentul izraelit“, „Ordinea“, „Pardon“, „Rampa“.
Ion cel fără un cămin stabil
Începând cu anul 1912, după doar doi ani de activitate în presa
bucureşteană, Isac Lazarovici şi-a făcut un nume în lumea literară a
Bucureştiului antebelic. Era deja un umorist cunoscut, apreciat şi
foarte căutat. În această perioadă şi-a luat pseudonimul de Ion
Pribeagu.
Acest pseudonim a fost construit cu autoironie. Ion este echivalentul
lui Isac, iar „Pribeagu“ – soarta umoristului de a nu-şi fi găsit
niciodată un cămin stabil, deşi, mai ales după Primul Război Mondial şi
relansarea economică a „României Mari“, Ion Pribeagu a devenit un brand
al umorului de calitate românesc.
În 1912, scoate şi primul volum de poezii umoristice, stârnind hazul
mai multor generaţii. Au urmat aproape imediat volumele „Vârfuri de
spadă“, din 1915, şi „Bucureşti noaptea“, în 1922. De altfel, până în
1963, va mai scoate încă patru volume: „Bucureşti-Iaşi“, în 1922,
„Strofe ştrengare“, în 1934, „Miere şi venin“, în acelaşi an, şi „Puncte
de foc“, în 1963. ;
„Ora veselă“ cu Ion Pribeagu
Isac Lazarovici colabora la mai toate revistele de profil, dar şi la
ziarele importante ale Bucureştiului, precum „Adevărul“ lui Constantin
Graur. „Din 17 ianuarie 1929, când s-a inaugurat la Radiodifuziunea
Română emisiunea «Ora veselă», numele lui Ion Pribeagu a devenit
cunoscut pe tot cuprinsul românesc, textele sale umoristice, multe în
lectură proprie, fiind difuzate în numeroase emisiuni“, precizează
Median. Îşi deschidea emisiunile radiofonice, dar şi apariţiile din
ziare, cu o formulă devenită consacrată în perioada interbelică:
„Fraţilor din toată ţara
Din Arad şi Hunedoara
Din Constanţa şi Sascut
Vă salut! Şi vă spun la toţi cinstit:
Bine v-am găsit!“.
Pribeagu la cafea cu Minulescu şi Gârleanu
Pribeagu frecventa cafenelele boemei bucureştene, unde stătea la masă
cu Victor Eftimiu, Ion Minulescu sau Emil Gârleanu.
„Prin anul nouă sute nouă
Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul «Lumea nouă»
Şi alte cercuri literare,
Îl cunoscusem pe Gârleanu,
Pe Cincinat, pe Eftimiu,
Îmi oferise Minulescu
«Romanţe pentru mai târziu»“,
preciza umoristul în poezia „Verişoara“.
Ion Minulescu(foto) a fost unul dintre apropiaţii lui Ion Pribeagu
În
anii ’30, Ion Pribeagu era curtat de multe teatre din Bucureşti, dar şi
de artişti, pentru a le scrie versurile. De notorietatea botoşăneanului
îşi aducea aminte şi dramaturgul şi realizatorul TV Octavian Sava.
„Era
un om mărunţel, îmbrăcat îngrijit, cu o pălărie «Borsalino», cu gulerul
cămăşii apretat şi de o albeaţă imaculată, cu hainele bine croite
pentru trupul său de liliputan, cu ochelari rotunzi, imenşi pentru
persoana atât de gracilă, dindărătul cărora te ţintuia o privire
sclipind de inteligenţă. Umbla totdeauna grav, frământat parcă de mersul
inexorabil al omenirii către pieire.
Copil fiind, m-am încrucişat nu o dată cu el pe stradă şi-i auzeam pe
cei din jurul meu şoptind cu respect: «E Ion Pribeagu!»“, scria Sava pe 17 ianuarie 2008 pe site-ul de presă 9 a.m.
1.
Tangoul Zaraza s-a auzit prima oara in 1929 la Marele Concurs al
Discului National Uruguai (Cine Teatro Cervantes din Montevideo) unde
castiga premiul al doilea. In acelasi an este inregistrat de Jose
Razzano (acompaniament de pian si chitara), Ignacio Corsini
(acompaniament de chitare) si orchestra Francisco Canaro, avandu-l ca
interpret pe Charlo. O alta inregistrare este a Orchestrei lui Rodolfo
Biagi (cu Jorge Ortiz interpret) in 1941. Aceasta din urma este
disponibila la adresa www.todotango.com impreuna cu versurile aferente.
2. Compozitor si textier al tangoului „Zaraza" este Benjamín Tagle Lara. Pentru conformitate la adresa mai sus amintita (www.todotango.com)
se pot gasi, in original, partitura si versurile in limba spaniola.
Lucru important, deoarece orice analiza a cuvantului „zaraza" trebuie
pornita din spaniola si nu din alta parte, chiar daca acest cuvant se
gaseste si in alte limbi (de exemplu in sarbo-croata inseamna
„contaminare" „infectie"). Daca aruncam o privire sumara asupra textului
original din limba spaniola putem observa ca „zaraza" apare in refren
caligrafiat cu litera mica si nu cu majuscula, asa cum ar fi fost normal
in cazul unui nume propriu. Daca incercam sa si intelegem textul,
lucrurile se lamuresc, cuvantul „zaraza" este un apelativ pe care
carutasul il da boului care-i imbatraneste, care i-a fost tovaras de
nadejde si ale caror destine s-au impletit de-a lungul anilor:
"A la huella, huella, zaraza/ huella, huella guay!"... adica "Hai pe poteca, pe poteca boule / Pe poteca, hais!"
3.
Socant? Nu, deloc. Mai socant e faptul ca cineva a putut atribui acest
nume unei suave domnite. In fapt apelativul de "zaraza" este folosit in
Argentina pentru animale si are o conotatie afectiva. Zaraza este un tip
de material textil confectionat din bumbac, in sau canepa (cunoscut si
sub numele de "creton"), la moda in ani '20 ai secolului trecut, avand
un imprimeu caracteristic. Carutasul din tangoul lui Tagle Lara isi
cheama boul „zaraza" datorita unui desen similar materialului mai sus
amintit de pe pielea animalului. De aici si caligrafierea cu litera
mica. In general porecla face referinta la o anumita caracteristica
fizica dar fara o conotatie peiorativa. E ca si cum ti-ai striga
animalul de companie cu apelative de genul: "pielosule" sau "grasule"
ori "surule".
4. Tangoul "Zaraza"
ajunge in Europa foarte repede, in 1930, prin intermediul actritei si
cantaretei Sofia Bozan care il canta la Paris. Regizorul britanic de
origine maghiara Alexander Korda il foloseste intr-un film de-al sau
(acesta informatie este incompleta deoarece nu am reusit sa aflu, inca,
titlul filmului). Probabil pe filiera aceasta ajunge si in Bucuresti
unde este preluat de Cristian Vasile. Versurile, foarte frumoase de
altfel, sunt creatia lui Nicolae Kiritescu caruia cuvantul "zaraza" ii
sugereaza prin sonoritatea usor exotica o prezenta feminina. Astfel se
ajunge ca in limba romana un cuvant plecat din lumea textilelor,
apelativ pentru animale in spaniola argentinana, sa ilustreze o ciudata
poveste de dragoste.